Patru studenți ai Universității “Ștefan cel Mare” Suceava au avut curiozitatea, alături de Bogdan Diaconița de la IMPACT FM, să intre pentru prima dată în viață în sediul Palatului de Justiție pentru a asista la o ședință de judecată. La final și-au expus sentimentele care i-au încercat.
CERASELA CIOBANU : Prima dată când am pășit în acea clădire am avut senzația că am pe mine un costum invizibil, o cravată și eventual câteva dosare. Atunci m-am bucurat pe deplin de conștiința mea de fier care nu-mi permite să fac ceva incorect.
Ce e drept, Palatul de Justiție nu e cel mai amuzat loc din lume, dar sigur e locul care te face să te gândești bine dacă ai făcut sau dacă ai vrea vreodată să faci ceva greșit. Atât cât am stat pe scaunele din sala de judecată, am văzut priviri ascuțite, fețe serioase și…frică.
Sigur că nu e distractiv, dar oricine trebuie să știe că atunci când încălcăm legea, la Palatul de Justiție vor fi mereu oameni care să ne pedepsească și privirile lor îmi spuneau că o vor face exact ca la carte. Nu e un loc în care cineva și-ar dori să ajungă, dar toți ar trebui să știm că e undeva acolo.
GABRIELA DOLHASCANU : Când am intrat pentru prima dată în Palatul de justiție m-au trecut fiorii. De ce ? Pentru că mă gândeam că mulți au intrat pe acea ușă și și-au pierdut libertatea.
Ce-i drept, îmi treceau prin fața ochilor toate faptele rele pe care le-am făcut și mă gândeam că dacă cineva ar putea să îmi citească gândurile, de mult aș fi fost arestată.
Am luat parte la un proces de furt calificat. Eram cu urechile ciulite la judecător. Voiam să văd ce reacții au acuzații. Dar nu-i bai… nici închisorile nu mai sunt cum au fost: un an, doi, scrii o carte și ești ca nou.
IRINEU IONESI : De la început ești izbit de imaginea oamenilor ce aşteaptă pe coridoare, precum pacienţii în spitale. Au multe în comun, şi unii şi alţii, aşteaptă un verdict. Ies din săli, având diferite expresii ale feţei. Unii radiază de fericire, alţii, dimpotrivă, sunt trişti, chiar deprimaţi.
Procesul a fost echidistant și rece. Martorii au fost audiați într-un timp foarte scurt, iar întrebarile ce le-au fost adresate au fost puține, de parcă instanța se grăbea să scape de corvoada audierii.
Concluzia ședinței a fost simplă: amendă pentru martorii neprezentați și pentru polițistul ce nu și-a indeplinit atribuțiile de servici și amânarea procesului până peste câteva luni. Iar totul s-a făcut cu o monotonie puțin înfiorătoare.
Nu îmi pot da seama după această scurtă experiență dacă lucrurile sunt exact cum ar trebui să fie la judecătorie, însă concluzia pentru această zi ar fi că trebuie sa fim mereu corecti si sa respectam regulile, chiar si când nu ne vede nimeni.
ANAMARIA MIRON : Oare de ce au avut strămoșii noștri nevoie de legi?
Dar cei care le au griija nu sunt și ei tot oameni?
Oare oamenii au evoluat atât de mult încât să poată dicta calea altor oameni, într-adevăr?
Aceaste ipoteze rămân la stadiul de ou, pentru că necesită prea multă cunoaștere pentru a le dezbade în doar câteva rânduri.
Prima mea vizită în locul în care oamenii pedepsesc alți oameni, prin legi, a fost abia anul acesta, la 20 de ani… și asta nu pentru că sunt un om perfect, dar pentru că nedreptățile mă fac și mai neputincioasă decât sunt deja.
Găsesc interesant faptul că puterea este deținută de cel care se joacă cu greșeala, e ca și cum asta îi dă avânt pentru și mai multe idei. Ajunsă în sala în care se judecă, se însemnează, se întreabă, se contestă, văd oameni care sunt preocupați de apărarea altor oameni, cu toate că sunt conștienți că sunt vinovați, dar/și își exersează puterea de convingere și vor să devină maești în asta.
Măiestria este treabă grea, mai ales când trebuie să împaci oameni. Dar oare cum ar fi ca în loc să se construiască ziduri reci, să se pună baze pentru un loc în care se cultivă morala?! Locuri în care să ți se reveleze scopul și destinația ta ca om?!
După această vizită rămân totuși cu o idee: cel mai mare loc unde se fabrică dreptatea, este nedreptate.
Dar știți unde este cea mai mare dreptate? În noi înșine!
